Folosesc simturile amintindu-mi constant cine am fost si ce-am trait cu inima deschisa in trecut, pentru a sti in orice clipa directia in care ma indrept. Prin sunet ma identific cu idealurile, prin aroma cu senzatiile si prin atingere cu emotiile.
Privind razele soarelui stralucind pe omatul rece, strabatand umbrele copacilor albi si grei, imi amintesc de dorintele copilului din mine care-si stergea ghetele de noroi intr-o dimineata de iarna pentru a parasi casa calduroasa si a merge la scoala prin noroaiele inghetate si aburul de esapamente.
Mereu mi-am dorit sa se iveasca ocazia de a trai acest tablou la tara, intr-o liniste deplina, cu un aer rece si curat, avand ca protectie doar un zid de natura salbatica intre mine si restul civilizatiei.
Mi-am dorit asta simtind ca sunt diferita de ceilalti si ca am nevoie de spatiu pentru a fi doar eu cu mine in afara acestei lumi robotice, lipsita de ratiune.
Mi-am dorit sa nu uit cine sunt, ce vreau si ca am libertatea de a-mi alege drumul in viata, ca nu exista cai gresite ci doar interese si pe alte directii, ca nu stiu ceilalti mai bine decat mine atunci cand vine vorba de luat decizii ce ma afecteaza.
Probabil traumele copilariei mi-au dezvoltat adaptarea la aceasta planeta si poate ca uitarea a fost mai dulce de fiecare data.
Torsul pisicilor ma reproiecteaza acasa, in cel mai luminat si calduros loc in care pot ajunge.
De aici, din varful dealului, din mijlocul padurii, se aud printre vai zgomotele oamenilor ocupati cu forfota pregatirilor pentru sarbatorile de iarna pe care am incetat sa le mai simt de cand am constientizat ce inseamna carnea si cine e cu adevarat Mos Craciun.
Nu scriu aceste randuri pentru a starni invidie, din contra... mi-as dori ca tot mai multi oameni sa se trezeasca, sa se observe mai bine si sa ma ajute la creearea unei altfel de lumi.
Primul pas este renuntarea la placerile daunatoare si separarea de influentele colective.
Sper ca acest blog sa va inspire in deciziile pe care le luati.
